Ion Diaconescu,născut la 25 august 1917, la Boţeşti, judeţul Argeş,membru al PNT din 1936,cand numarandu-se printre lideri tineretului taranist,a fost deţinut politic vreme de 17 ani,intre 1947-1964.După 1989, alături de Corneliu Coposu, reînfiinţează şi asigură conducerea PNT-CD.Devine preşedinte al partidului după decesul Seniorului ţărănist si deputat în trei legislaturi in perioada 1990-2000.Devine preşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1996-2000.La varsta de 91 ani,astazi este presedinte de onoare al partidului a carui credinta i-a indrumat pasii in viata.
- Adevărul: Ce aţi face acum, dacă aţi avea conducerea executivă a PNȚCD?
- Ion Diaconescu: Sunt adeptul unei colaborări cu alte forţe politice, aşa cum am făcut deja în Convenţia Democrată. La noi, la partid, de când l-am pus pe picioare, porţile erau larg deschise, aproape nu aveai loc să te mişti în sediu de lume, iar acum porţile sunt ferecate şi trebuie aprobare specială ca să poţi intra, mai teribil ca la minister. Adică s-a creat o atmosferă de constrângere, de antidemocraţie.
- Domnul Marian Petre Miluţ a venit vreodată să se consulte cu dumneavoastră, să vă ceară părerea în chestiunea legată de eventualele candidaturi ale ţărăniştilor pe listele PNȚCD?
- Nu, nu a venit niciodată. La şedinţe am constatat de multe ori un lucru: când am fost categoric „contra”, a amânat şedinţa. Știind că părerea mea era potrivnică, m-am dus odată la sediu şi tot aşa cu escortă, cu portar, ca să ajung înăuntru că aveam întâlnire cu el. M-a întrebat dacă îmi place cum a reparat sediul. Eu i-am spus că nu-mi place că parcă ar fi o mânăstire părăsită, o pustietate. Mie îmi plăceau uşile toate deschise şi să nu mă pot mişca de lumea. Miluţ merge pe principiul lui Gigi Becali. Becali a spus ceva foarte interesant când a vrut să trateze cu noi şi ai noştri au pus condiţii: „Eu plătesc muzica, eu comand!”. Pe Gigi Becali îl înţeleg, dar tu, dacă te pretinzi preşedinte, dacă vrei să reprezinţi linia lui Maniu şi a lui Coposu, un asemenea comportament e de neacceptat.
„Când ieşeam seara de la sediul central mă aşteptau câte unii pe stradă şi-mi spuneau cu vocea înceată: „Eu am dat o adeziune la dumneavoastră… O s-o găsească ăştia şi sunt nenorocit. Căutaţi-o şi distugeţi-o, vă rog!”. Atât de mare era frica.”
- Ce vă amintiţi din politica românească interbelică?
- În România interbelică era democraţie în mod oficial, se practica la un anumit nivel, dar şi atunci era departe de a fi acea democraţie care trebuie. Întotdeauna între cele două războaie mondiale fiecare guvern numit de Rege – Regele numea guvernul – primul act pe care-l făcea era dizolvarea Parlamentului. Se făceau alegeri sub conducerea noului guvern şi automat acesta câştiga.
Prima dată când a căzut un guvern în alegeri a fost în 1937 când Guvernul Tătărăscu, care fusese patru ani la putere şi fusese apoi repus în funcţie, nu a mai obţinut cei 40% necesari guvernării. Atunci, având 40%, luai odată jumătate din oficiu şi încă 40% din a doua jumătate.
Aşa se asigura o majoritate care să poată guverna coerent. Deci în 1937 a început dictatura regală. Rezultă că, în cei 20 de ani dintre cele două războaie mondiale, societatea românească se maturizase politic, începuse să se emancipeze de sub această presiune a puterii şi să înţeleagă faptul că ea este puterea. Aşa s-a întâmplat şi acum, după marea presiune comunistă.
- Deci frica a ieşit din „oasele” românilor.
- Îmi aduc aminte că atunci când am început să ne manifestăm după decembrie 1989 şi am ajuns la ţară în Muscel, a venit familia mea şi mi-a spus: „Fii atent ce faci că nu s-a schimbat nimic, tot ăştia sunt! Iar ajungi la puşcărie!”. Lumea era speriată şi, dacă vă aduceţi aminte, în ianuarie ‘90 a fost primul miting făcut de noi, prin care ceream ca FSN-ul să nu se transforme în partid politic. Să rămână un organism care reprezintă vremurile acestea, iar noi să le dăm tot concursul, dar să nu se transforme într-un partid politic.
Să nu se permanentizeze. A început să iasă zvonul că se transformă în partid politic şi atunci noi am făcut într-o duminică acea manifestaţie, pornind de la sediul nostru şi mergând până în Piaţa Victoriei. Și cum era o duminică însorită, tot centrul Bucureştiului a fost o mare de oameni care l-a speriat pe domnul Iliescu. Am ajuns la Palatul Victoria şi era speriat de lumea venită cu noi.
A fost o tocmeală lungă, ca noi să facem o declaraţie, dar în timpul acela a mobilizat camioane cu membrii FSN care au atacat oamenii din piaţă. Din momentul acela a început tensiunea, lupta de stradă. Și de unde la noi la sediu până atunci era o avalanşă nebună, fiindcă veneau oamenii să se înscrie, văzănd că au atacat sediile din provincie, lumea s-a speriat.
Când ieşeam seara de la sediul central mă aşteptau câte unii pe stradă şi-mi spuneau cu vocea înceată: „Eu am dat o adeziune la dumneavoastră… O s-o găsească ăştia şi sunt nenorocit. Căutaţi-o şi distugeţi-o, vă rog!”. Atât de mare era frica. Cred că cinci-şase oameni m-au abordat cu o asemenea chestiune.
„Toată lumea consideră că banul este totul”
- Cum vi se pare clasa politică actuală – mai slabă decât cea din anii ‘90 sau mai bine structurată ideologic?
- După mine clasa politică s-a mai emancipat, însă acum e subordonată banului. Acum toată lumea aceasta consideră că banul este totul. Nu vreau să dau exemple. Prin anii ‘95, înainte de a veni noi la putere, eram în Ardeal, în campanie electorală şi la un moment dat am o discuţie cu un cetăţean, care părea intelectual, şi-mi vorbea de domnul Iliescu, pe care îl critica. Iar eu îi spun: „Văd că dumneata îl critici pe domnul Iliescu, însă câteodată îl şi aperi.
Sunt acum alegerile, cu cine votezi?”. Și-mi spune: „Cum cu cine?! Cu domnul Iliescu!”. „Păi bine, zic, l-ai criticat şi îl votezi?”. „Păi pentru că e la putere. Ia şi dumneata puterea şi te votez!”, mi-a spus. În concepţia lui, cel care era la putere reprezenta ţara, iar opoziţia erau oamenii care făceau rău ţării.
Se confunda ţara cu aceia care o conduceau. Aşa a fost mentalitatea şi între cele două războaie mondiale. Au trebuit aproape 20 de ani ca lumea să se emancipeze şi să înţeleagă că ea deţine puterea. La alegerile din ‘90, puterea a avut 80%. Mulţi m-au întrebat: „Sunteţi sigur că acolo nu e vreun aparat care spionează cu cine ai votat?”. Masele erau speriate.
- E mai bine acum?
- Sub acest aspect, la ora actuală lumea s-a emancipat, lumea are mai mult curaj, dar tranziţia a permis crearea unor capitaluri pe căi mai puţin cinstite. Interesul e să se menţină o anumită conducere a ţării, o putere cu care detinatorii de capitaluri au relaţii.
Și toţi ceilalţi, care au venit cu nişte „mofturi” de democraţie integrală, de state sociale, sunt marginalizaţi. Aşa se întâmplă că o parte importantă a televiziunii, a presei, este dependentă de asemenea capitaluri care sunt în circulaţie.
Noi, cu principiile noastre vechi, sănătoase, suntem de nedorit şi suntem loviţi de aceia care au acumulat astfel de capitaluri. Aşa a murit Maniu în închisoare ca un martir, aşa a murit Mihalache, aşa am stat şi noi 17 ani în puşcărie, în numele unor principii. Acum noi nu putem renunţa la ele şi nu ar fi nici sănătos să o facem. Sunt convins că, încet-încet, societatea va evolua, generaţiile noi vor înţelege cum stau lucrurile şi aceste principii vor sta la baza societăţii viitoare.
- În ce orizont de timp întrevedeţi o maturizare a electoratului, o întoarcere către principiile pentru care aţi stat închis atâţia ani?
- Generaţiile se formează şi se educă progresiv. Brucan vorbea de 20 de ani. Fenomenul acesta de îmbunătăţire a calităţii morale a societăţii româneşti se face în timp, pe măsură ce apar generaţii noi, educate, formate complet într-o ambianţă liberă, de cinste. Mi se pare că o să dureze mai mult.
„Au trebuit aproape 20 de ani ca lumea să se emancipeze şi să înţeleagă că ea deţine puterea.”
„Era bine dacă făceam anticipate în 1997”
- Când v-aţi dat seama că schimbarea produsă în ‘89 este ireversibilă?
- În momentul în care au început schimbările în Rusia. Eu cel puţin aşa am văzut lucrurile. În momentul când a început politica lui Gorbaciov am zis: „Gata, am intrat pe un făgaş care va însemna salvarea, eliberarea întregului spaţiu sovietic în care suntem şi noi!”.
Politica lui Gorbaciov nu însemna o lepădare de comunism, dar el credea că, după 50 de ani de stăpânire comunistă, poate să introducă democraţia, să facă apel la toţi, dar în cadrul mare, comunist, care va rămâne pentru vecie. Aici a fost greşeala lui, greşeală care nouă ne-a convenit. În sistemul comunist tot capitalul, toate averile sunt în mâna statului. Individul nu are nici măcar o maşină de scris. Cum poate omul acela să-şi manifeste părerile când leafa lui şi tot ce are depinde de stat?
- Credeţi că, acum, liberalii au procedat corect faţă de PNȚCD?
- Nu. Maniu a reînfiinţat, pentru momentul alegerilor din ‘46, alianţa cu liberalii de dinainte de război. În 1989 noi am reînfiinţat PNȚCD, iar ulterior liberalii au reînfiinţat PNL şi noi i-am sprijinit. La un moment dat, Radu Câmpeanu i-a retras din Convenţie pe liberali şi a intrat în guvern cu Iliescu.
Pe chestia asta ei nu au luat nimic la alegeri. Pe urmă, după această înfrângere, i-am reprimit în Convenţie cu toate drepturile. Ca urmare la aceasta, când Convenţia s-a destrămat, între loviturile care ni s-au dat a fost cea a liberalilor.
Întâi ne-a dat o lovitură grozavă Emil Constantinescu, care era candidatul nostru ales preşedinte şi care s-a retras din cursă. Liberalii s-au retras din Convenţie. În condiţiile acestea, pentru noi, alegerile din 2000 au fost un dezastru.
- Cine credeţi că poartă cea mai mare vină pentru faptul că la alegerile din 2000 PNȚCD s-a rupt de primul eşalon politic românesc?
- Noi am făcut peste 5 la sută şi normal intram în Parlament. Însă făcusem şi o alianţă care nu ne-a mai folosit la nimic. Dacă Constantinescu nu pleca, atunci alianţa avea valoare. Vinovate sunt toate aceste împrejurări teribile şi faptul că guvernarea dintre anii ‘96 şi 2000 nu a fost chiar a noastră. În acea alianţă PNȚCD a avut doar 19 la sută.
- De ce nu aţi acceptat propunerea domnului Ciorbea în ‘97 de a organiza alegeri anticipate, astfel încât PNȚCD să câştige peste 50% din voturi?
- Pentru că am făcut o şedinţă a Comitetului Central de Conducere şi aproape nimeni nu a vrut. Victor Ciorbea a hotărât să demisioneze. Era atacat îndeosebi de Băsescu. În această şedinţă, eu, în calitate de preşedinte al partidului, am propus să ne retragem şi să se ajungă la noi alegeri. Am supus la vot. Și la vot, Radu Vasile, Ciumara au fost contra. Din 80 şi ceva de membri, 70 au fost împotriva alegerilor anticipate.
- Credeţi că ar fi fost mai bine dacă erau anticipate?
- Era mai bine. Dar ăştia toţi se temeau. Unii ziceau: „Am stat în opoziţie 50 de ani şi prin aceste împrejurări am ajuns şi noi la putere. Acum, după un an şi ceva de guvernare, îi dăm cu piciorul?”. Și toţi aceia erau deputaţi. N-au vrut să piardă şi eu nu puteam să le impun demisia. Atunci s-a pus problema pe cine propunem noi ca prim-ministru în locul lui Ciorbea. Au fost propuşi Radu Vasile, parcă Ciumara şi încă vreo patru, cinci. A ieşit Radu Vasile, care avea o oarecare simpatie.
- A fost o mişcare inspirată desemnarea lui Radu Vasile?
- Sigur că nu. După puţin timp de la începerea mandatului său am intrat în conflict cu el. Până la urmă, tot partidul a trebuit să-i retragă sprijinul politic. Și am recurs la al treilea prim-ministru. Deci în acea guvernare a Convenţiei Democrate trebuie înţeles că una e când ai o majoritate şi alta când un cabinet este făcut din nu-ştiu-câte crâmpeie.
- Credeţi că domnul Ciorbea mai putea fi util PNȚCD?
- Nici cu el nu ne-am înţeles atunci. I-am spus: „Rămâi primar al Capitalei!”. El, nimic. S-a retras şi din Primăria Capitalei. În scurt timp a demisionat şi din partid. Pe urmă şi-a dea seama că nu merge şi a revenit în partid. L-am făcut în 2002 preşedinte al partidului. A stat un an, doi. Nemulţumit după alegerile din 2004, s-a retras. Trebuie să vă spun că eu, după moartea lui Corneliu Coposu, nu mi-am dorit să fiu preşedintele PNȚCD. Am fost fericit că l-am avut contracandidat pe Ion Raţiu. Am zis că poate iese Raţiu. Nu mă interesa. N-am suferit atât ca să ajung preşedinte de partid.
- Vasile Lupu, Andrei Marga, Victor Ciorbea, Radu Sârbu sunt nişte nume de care se leagă istoria recentă a partidului. Cum i-aţi aranja, acum, pe tabla de şah a politicii?
- La ora actuală, singurul care este încă pe linie şi se mai vede cu noi – ne dăm telefoane – este Ciorbea. Vasile Lupu era cu Miluţ şi nu ştiu la ora actuală care mai e poziţia lui. Iar mulţi alţii nu mai sunt activi în politică.
- Nu credeţi că au o datorie morală să strângă rândurile pentru a ridica partidul?
- Păi au, dar dacă nu vin, nu pot să-i forţez.
- Nici soluţia cu Gheorghe Ciuhandu preşedinte nu s-a dovedit prea inspirată…
- L-am ales pe Ciuhandu pe considerentul că era primar în Timişoara. Practic nu a fost o soluţie pentru că el nu poate fi primar în Timişoara şi preşedinte la Bucureşti. Pe vremea lui Coposu, pe vremea mea, în fiecare zi eram pe la sediul partidului. Acum trebuia să aştepţi câteva săptămâni să vină Ciuhandu de la Timişoara. Și aşa a apărut acest Miluţ.
- Mai păstraţi legătura cu fostul preşedinte Constantinescu?
- Constantinescu mi-a spus, la o întrevedere pe care am avut-o, că îi propusese Ciorbea să preia preşedinţia PNȚCD. El a spus că nu-l interesează şi că l-ar interesa preşedinţia unui bloc, cum a fost CDR, format din PNL, PNȚCD şi AP. Și eu
zic: „Dar AP-ul cine sunt?”. „Păi partidul meu”, îmi spune Constantinescu, dezamăgit.
- De ce credeţi că s-a opus doamna Doina Cornea congresului extraordinar la care a fost ales preşedinte Radu Sârbu în locul lui Marian Petre Miluţ?
- S-a zis că se va genera o ruptură. Bun, dar ne convine situaţia aceasta, ca partidul să facă această alianţă cu liberalii, de maniera asta? Adică demisionăm din PNȚCD, ne înscriem la liberali şi poate câţiva dintre noi vor ajunge deputaţi… Înainte de toate, am făcut 17 ani de puşcărie ca ţărănist şi acum să schimb partidul?
- Dar o alianţă cu liberalii în adevăratul sens al cuvântului aţi fi acceptat-o?
- Am spus-o din capul locului: chiar şi o alianţă cu partidul lui Băsescu. Care dintre partide mi-ar fi oferit condiţii mai bune în alianţă, pe acela l-aş fi ales. Sigur că, într-o vreme era de preferat Băsescu, pentru că era mai tare. Aveam şanse să obţinem locuri mai multe în Parlament.
- Vorbiţi despre PDL spunând „partidul lui Băsescu”. Credeţi că preşedintele îl controlează?
- Sigur că da. Nu cunosc eu toată bucătăria, dar aşa se vede. Oricum, e greşită chestia că dacă este preşedinte nu are dreptul să aibă un partid. El a fost ales prin acest partid. De acolo a provenit.
AMINTIRI
„În puşcărie, şi fără să vrei faci apel la Dumnezeu”
„În anii când stai de unul singur în celulă, în izolarea şi în suferinţele acelea, ai timp de rugăciuni. Fără să vrei făceai apel la forţele divine ca să te ajute.
Ca manifestare publică în puşcărie, trebuie văzuţi numai anii când stăteam cu alţii în celulă şi puteam lua pulsul întregii puşcării. Îmi aduc aminte ce îmi povestea, într-o celulă, un colonel care fusese pe timpului războiului în conflict cu comuniştii. În libertate, când încă nu luase puterea regimul comunist, colonelul acesta se găsea la Craiova, în justiţia militară.”
Convertirea generalului
„Comandantul întregii garnizoane pe Craiova era un general, parcă Aramă i se zicea. Și ăsta, ca să fie menţinut în poziţia aceea, se afişa ca om al regimului. La Bobotează mergeau undeva la malul apei, aşa era obiceiul, şi preotul, după ce sfinţea apa, venea şi îi boteza pe toţi.
Când a venit şi la general acesta a dat cu mâna peste busuiocul preotului. Era obligat că era militar să meargă la evenimentele religioase, dar în sufletul său nu credea. Între timp, cel care povestea a fost arestat şi condamnat pentru crime de război de bolşevici. A ajuns într-o cameră mare la Jilava, unde erau foarte mulţi ofiţeri. Ei l-au primit strigând: „A venit nea Firu!”.
Și deodată, dintr-un colţ, se aude: „Domnilor aţi putea să aveţi puţin respect faţă de rugăciunea unui coleg de-al vostru!”. Era generalul Aramă, care între timp fusese condamnat. Ăla care dăduse cu mâna peste busuiocul preotului făcea apel la Dumnezeu. În puşcărie, cred că 99 la sută din deţinuţi au fost credincioşi. Și după ce au trecut vremurile de prigoană mulţi au rămas cu credinţa.”
„În puşcărie, cred că 99 la sută din deţinuţi au fost credincioşi. Și după ce au trecut vremurile de prigoană mulţi au rămas cu credinţa.”
FOAMETE
„Poate că mori mai repede dacă te îmbuibi”
- Din observaţiile pe care le-aţi făcut, modul în care anchetatorii din temniţele comuniste se raportau la personalităţile închise acolo, trăda o răutate structurală sau mai întrezăreaţi şi urme de umanitate?
- Pe mine nu mă considerau o personalitate. Eram un tânăr inginer ajuns în conducerea tineretului PNȚCD. Cei care am supravieţuit, tineretul partidului, eram şi prea puţin cunoscuţi. Toţi bătrânii partidului au murit. La Aiud am aflat că a venit un nou subdirector, unul Dorobanţu, care fusese şofer în Târgovişte.
Când au venit comuniştii, şi-a format o bandă care stătea într-o cârciumă din Târgovişte şi când se afla că este o întrunire a PNȚCD se duceau cu camionul acolo, cu răngi, şi îi desfiinţau pe cei prezenţi. Au atacat şi la Târgovişte, dar cei de acolo s-au baricadat înăuntru şi au rezistat.
Ăsta ajunge director la Aiud. Și când trecea din celulă în celulă, întreba pe fiecare cum îl cheamă şi de unde e. La mine în celulă era un secretar şi un fost ministru de pe vremea lui Antonescu. Eu am spus că sunt din Bucureşti. A mers mai încolo şi a dat de Spineanu, care era şeful organizaţiei ţărăniste din Dâmboviţa. Când l-a văzut nici nu l-a mai întrebat, l-a luat la bătaie. Pe motiv că-l ştia el.
- Care a fost secretul supravieţuirii în temniţele comuniste?
- A fost tinereţea. Oameni de la 20 de ani până la 40 de ani… Dar au murit şi mulţi. Toţi care au intrat în puşcărie de la 60 de ani în sus nu au mai scăpat. Foarte puţini au scăpat. Au fost ani de foamete cumplită, dar poate că mori mai repede dacă te îmbuibi. Trebuia să ai, totuşi, o anumită vigoare ca să rezişti.
- V-aţi gândit vreo clipă că puteaţi să evitaţi temniţa?
- De multe ori, mai ales în anii în care am stat arestat singur în celulă. Am stat să aprofundez drumul pe care am mers. Am greşit sau nu am greşit. Și făcând toată analiza am zis că nu am greşit. Sigur că puteam să şmecheresc lucrurile, dar nu mai eram eu. Nu am greşit.
Am fost convins de lucrul ăsta. Îmi aduc aminte, ducându-mă la mine la Boteşti după ce am ieşit din puşcărie am constatat că rudele veneau şi stăteau de vorbă, restul oamenilor se fereau să nu fie văzuţi stând de vorbă cu mine. Ce rău te simţeai când vedeai că e unul la poartă şi când treceai pe uliţa aia se ducea repede în casă. Te simţeai părăsit de toată lumea asta.
- La câţi ani aţi ieşit din temniţă?
- În ‘64, la 47 de ani.
- V-au mai făcut comuniştii greutăţi după aceea?
- Cu diploma de inginer am mers la nu ştiu câte întreprinderi. Întrebau de unde vin. Le spuneam că din puşcărie. Unul mi-a făcut figura. Între timp am ajuns la Ascensorul. Care era o întreprindere a primăriei care făcea ascensoare în Bucureşti. Era mai puţin pretenţioasă şi avea şi un anumit grad de libertate. Și după ce intrasem la Ascensorul m-am dus la o clădire publică în care era un institut de proiectări mă întâlnesc cu un coleg de liceu, făcuse Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. Fusese premiantul clasei. Și mă întâlnesc cu el, ne îmbrăţişăm.
Știa despre peregrinările mele. Și zice unde eşti. Păi la Ascensorul. Ce salariu. 1.500. Zice, vai de mine, vii aici la noi, că te bag inginer la mecanicul-şef cu două, trei mii. Și îţi dau şi o jumătate de normă la proiectări. Zic, bine măi Costea. M-a dus la director. Directorul era un băiat tânăr, cumsecade, impresionat de suferinţa mea. Și m-a pus să fac o cerere. M-a trimis cu cererea la „Personal” să-mi pună un aviz. La „Personal” nu era şeful, era un băiat tânăr.
Se uită pe cerere. Zice: „De unde veniţi?”. „Păi din puşcărie”, îi răspund. Și cu tupeu îmi zice: „Păi vii din puşcărie şi îndrăzneşti să vii aici la noi?! Aici sunt secrete mari de stat!”. Era un institut de proiectări cu hârtie, cu stuful din Deltă. Mă duc înapoi şi le spun.
Erau şi ei oarecum îngrijoraţi, că făcuseră asta cu imprudenţă. Costea zice: „Eu mă duc mâine la minister şi ministrul-adjunct mi-e prieten – Toma Comănescu. O să-l rog să dea el un telefon la ăştia ca să pună avizul”. Și zic: „Dar Comănescu cine este? Păi unul care a fost inginer…”. Le spun că mi-a fost şi mie prieten bun.
„Spune-i că e vorba de mine”. Ne-am despărţit şi a rămas ca el să vorbească cu Comănescu. După câteva zile îmi dă telefon Costea. Îmi spune am vorbit, i-a părut bine de tine, dar zice că nu e potrivit pentru tine postul ăsta. Deci îmi era prieten, era ministru, dar cum să intervină pentru un fost deţinut.
- Nu v-aţi gândit să plecaţi din ţară? Aţi avut posibilitatea?
- Păi nu aveam cum să plec, decât să fug.
- După ce aţi ieşit din închisoare, în ‘64, v-a trecut prin gând să plecaţi din ţară?
- Atunci nu. Doar înainte de puşcărie.
Cel mai redutabil adversar
„Nu am avut pe niciun adversar cum erau cei de pe vremea dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu, toţi conducătorii erau contrari puctului meu de vedere. Nu îi agream, dar nu îmi era în mână să mă răzbun, să-l ucid eu pe ăla. Sunt adeptul moralei creştine, înţelegătoare.
Marii lideri comunişti au devenit lideri mari într-un concurs de împrejurări, au suferit, au mers pe drumul ăsta şi au ajuns la concluzia că asta e calea cea bună. Și dacă o făcea din convingere era o victimă a societăţii, cum a evoluat societatea, cu ce idei a venit el în contact şi cum s-a imprimat asupra psihicului lui.”
„Nu am avut pe niciun adversar cum erau cei de pe vremea dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu”
Briefing
„Sunt în relaţii bune cu Ion Iliescu”
- Ion Iliescu vă mai sună?
- Da, mă sună de ziua mea, de Sfântul Ion întotdeauna.
- Aţi rămas în relaţii amicale?
- Da, am rămas în relaţii bune şi nu numai cu el, cu toţi pentru că vrând-nevrând primul contact oficial a fost cu el, pe 12 ianuarie 1990, când ne-am dus la Palatul Victoria, partidul fusese recunoscut şi noi făcusem o declaraţie că spijinim FSN-ul. Era toată conducerea ţării acolo.
- Ce vă spunea Ion Mihalache în tinereţe?
- Îmi plăceau toate ideile lui. Era pornit de jos şi ajunsese unde a ajuns şi m-a impresionat acea tenacitate a lui, tărie de caracter.
- Cine vă mai vizitează dintre foştii lideri politici?
- Foarte puţini. În afară de familie, nimeni. Am legătură cu Ionescu Galbeni, cu Mihai Grigoriu.
- Preşedintele Băsescu vă sună?
- Nu, nu am avut nicio relaţie. De câteva ori am vorbit, când era ministru, dar mi s-au făcut diverse propuneri să discut cu el. Mie mi-e greu prin faptul că am ajuns la 91 de ani şi observ că nu mai ţin minte o serie de probleme. Dacă apelează la mine cu un telefon, îmi spun punctul de vedere dar ca să mai fiu activ politic în adevăratul sens al cuvântului nu pot.
Oamenii „din umbră”
„A fost Coposu. L-am avut în partid pe Nicu Adamescu care a ieşit din puşcărie foarte zdruncinat şi îmi fusese prieten foarte bun. M-am simţit legat de Ion Mihalache. Cu Maniu am vorbit de câteva ori, dar era diferenţă mare între mine şi el şi ca vârstă şi ca poziţie. Eu eram în conducerea tineretului şi atunci tineretul nu era aşa important ca acum. De Mihalache, pentru că îmi era şi rudă, mă ataşasem. Este personalitatea pe care aş pune-o pe primul loc.”
„De Mihalache, pentru că îmi era şi rudă, mă ataşasem. Este personalitatea pe care aş pune-o pe primul loc.”
Sursa: http://www.adevarul.ro/articole/politicienii-sunt-subordonati-banului.html
comentatori fara viata pot fi unii.
